Îmi vine cel mai greu, amintindu-mi cîteodată acei ani de odinioară, cînd mă gîndesc la Mirea, căci aşa îşi semna 
tablourile. Sau la Ioan I. Mirea, cum iscălea poeziile, fiindcă era şi un poet, un poet atît de singuratic încît nici măcar o carte despre poeţi nu-l aminteşte, pînă în ziua de azi.
Şi el, la rîndul lui, era un uitat. Dar „uitat“ cum sînt, de obicei, pictorii. La Bucureşti, în magazinele de antichităţi dar şi pe la colecţionari, un Mirea se aprecia şi se plătea încă destul de bine; dar „un Mirea“ de atunci, ce se mai găsea, faţă de un Mirea de altădată care nu se vindea, reţinîndu-se ca să-i mai crească valoarea, ca a vinului, cu cît se învecheşte. Omul părea însă victima operei şi aproape cu siguranţă se mai ţinea minte numai ca autor; era ca şi cum n-ar mai fi fost, ca şi cum, plecat fiind la Paris, ar fi plecat cu totul, definitiv şi irevocabil.
În casa lui Paul Anghel, despre care auzisem la Paris laude ce m-au uimit deşi citisem „Modelul magic“ în foileton şi îmi plăcuse, Mirea s-a evocat prea puţin şi fără vreo dezvoltare ori măcar o pomenire mai tristă, cînd se prăpădise. Şi era, cred, unul din puţinele medii unde se mai ştia ceva despre Ioan, în afara cîte unei rubedenii, ce îmbătrînea, ori a colecţionarilor care socoteau, asemeni cămătarilor, cît le va creşte banul cînd pictorul nu va mai fi, dacă apucase, prin noroc, să se mai facă şi mai cunoscut decît era, în lumea lor.
Dar în lumea noastră, moartea lui începuse demult, încă de pe cînd era viu şi strălucitor, la Bucureşti, înainte chiar să se aşeze departe, neştiind că, dacă ar fi rămas aici poate că altfel ar fi fost totul, pesemne mai fără acest abur de blestem ininteligibil, care ar merita să se exorcizeze.
Stranie soartă, pînă la a spune că ascunde o dramă aproape magică, dar, deopotrivă, şi stranie întîlnirea cu el, o răscruce venită la un soroc ce bănuisem că există încă din vremea aceea de unde, cînd se evocă, nu-mi amintesc decît aceste clipe în relief, luminate de un „ceva“ inexplicabil ce nu pătrunde mai jos de ele, în bezna desăvîrşită a zilelor şi nopţilor fără identitate. Nici nu mai ţin minte, de fapt, cum am ajuns la Paris, în vara lui 1971, la uşa casei lui din Montparnasse, unde locuia de numai cîţiva ani. Era o casă veche, cu două etaje, în inima Cartierului Magic, de unde, după ce bătusem cu un fel de ureche metalică ce ţinea loc de sonerie, ieşise, deschizînd cu mirare, un bărbat subţire ce purta în mîini o pensulă cu tocul plin de vopsele în culori diferite şi o pîine; o pîine abia începută, pe care o ţinea subsoară. Imaginea ce se constituise cu brutalitate era impresionantă. Omul firav, învestmîntat în pantalon negru şi cămaşă largă, neagră şi ea, cu mîneci lungi de unde ieşeau palmele cu degete subţiri şi nervoase ca de pianist, avea ceva atît de nefiresc încît intimida, crea o reţinere timorată, impunea. Astăzi s-ar fi zis, în lexicul frivol ce se întrebuinţează, că avea „charismă“ dar această vorbă atît de neconsistentă ar fi fost, oricum, prea puţin. Întregul impresiona, iradiind. O vreme m-am gîndit că, purtînd părul lung, atît de lung încît îi cădea pe umeri ca în vremea medievală, şi de culoare aproape albă, „albit“ fiind de timpuriu, părea un fel de preot get, un mag necunoscut de pe un munte singuratic. În felul lui, aşa cred că era, purtîndu-se cu o blîndeţe de înţelept şi, gîndindu-mă astăzi cu intensitate la toate cîte fuseseră pe atunci, cred că era prima oară cînd întîlneam în viaţă înţelepciunea vie. Cărţile mă îndrumaseră, pe cît fusese cu putinţă şi pe cît citisem, dar înţelept fără epilog, „lucrînd“ în imediatul nesigur, nu cunoşteam şi, de fapt, cunoscusem şi mai tîrziu atît de rareori încît aproape că nu-mi vine să cred că ar fi posibil şi ar exista. Căci învăţătura, aproape bisericească, de carte şi de metode, ce văzusem şi admiram la „Domnul Dinu“ Adameşteanu era altfel decît înţelepciunea lui Ioan I. Mirea. Aceasta venea, mai mult ca sigur, din instrucţie, căci era instruit; adică, aşa cum s-ar zice, construit bine pe dinăuntru dar mai puţin din cărţi ori şi din cărţi şi din viaţă şi dintr-un altceva ce nu identific. Citea mult, avea cărţi, dar cărţi puţine, cărţile lui. În atelierul ce am descoperit chiar lîngă intrare, jos, la uşa casei, un raft modest adăpostea vreo cîteva zeci, multe româneşti, între care am văzut ceea ce nu mai văzusem: o carte de Mircea Vulcănescu. Şi Eminescu. Şi Blaga, „Spaţiul mioritic“. Dar şi vreo cîteva cărţi franţuzeşti, ale lui Malraux. I le dăruise? Poate că de la el le avea. Căci din acele zile atît de amestecate, care veneau peste mine cu furtuni concentrice de senzaţii, nume şi gînduri care, venind atunci, se împrăştiau îndată fără să lase decît lamura şi povaţa, din acele zile, zic, mai reţin puţine dar chipul lui Malraux, în atelierul de jos, despărţindu-se de Ioan, nu l-am uitat. Ce-o fi căutat acolo, într-o vreme cînd mi se pare că era încă ministru ori fusese pînă de curînd?
Şi mai ţin minte încă vreo cîteva imagini, ca nişte fabule, păstrînd, toate, înlăuntrul lor închisă o semnificaţie care îmi scăpase atunci dar înţeleasă poate astăzi cînd, ajungînd ca un ecou din nevăzut pînă la mine, pare a-mi vorbi.
Cît am rămas, în Paris, nu mai ştiu cîte zile, dar nu prea puţin, mă aşezasem într-un hotel modest, din Montparnasse, aproape de „Strada lui Mirea“. Un hotel cu algerieni, unde obţinusem o cămăruţă mai pe la mansardă, cu un pat şi un lavoar, şi cu o fereastră ce dădea către acoperişuri. Acoperişurile Parisului, ca un şir de cărări imaginare, alcătuite din planuri geometrice, frînte, fără simetrie, o lume de pustietăţi de deasupra lumii vii, pe care apucam s-o văd seara tîrziu şi dimineaţa. Acum, cînd într-o muzică de adagio parcă văd acel Paris de acoperişuri, un oraş întins sub un cer fumuriu de unde ploile cădeau mai bine de jumătate de an şi unde, pe atunci, nu se putea pleca nicăieri în plimbare fără umbrelă sau fulgarin, mi se pare că aud chiar ploaia căzînd pe tabla mansardei, lăcrimînd peste streşini, strecurîndu-se în burlane.
Şi toate acestea – în „Cartierul Magic“, unde, păşind pe străzi, fără ţintă, auzeam nume stranii care, ele însele, aveau ceva de poveste: Modigliani, Picasso, Utrillo. Şi Brâncuşi, de bună seamă, care avusese atelierul aici, aproape, pe Impasse Ronsin, la prima sau a doua cotitură. Acum nu mai era, iar eu îmi petreceam multe ore în alt atelier, ca în faţa unui cuptor de alchimist, în atelierul lui Ioan. Într-un fel ce părea excentric dacă nu s-ar fi cunoscut codul şi, bineînţeles, motivul, atelierul lui avea prea puţină mobilă dar ce era, era din altă lume; din lumea lui de ţărani din Răsuceni de Vlaşca, două laviţe, un pat îngust acoperit cu o cergă şi macate atîrnate de pereţi, în lînă grenat cu motiv stilizat: brăduţi şi oameni, „oameni de lînă“. Stăteam aşa, cu mirare şi îl ascultam cum mă dăscăleşte cu subtilitate; ar fi vrut să mă înveţe în prea scurt timp prea multe şi poate că de-aceea mi se părea că, în felul lui arhaic, de profesor din pădure, se preocupa de ucenic prea din cale-afară. Sau poate că văzuse şi el ceva în mine, ce nu ştiam măcar. Sau poate, el, care avusese trei copii şi numai fete, s-ar fi gîndit că dăduse Dumnezeu să poată instrui mai de aproape şi un băiat, pe care soarta nu i-l adusese. Mă lua adesea, fără să mă întrebe dacă aş vrea să ne plimbăm, fără să ne propunem o ţintă precisă şi-mi povestea într-o manieră de neuitat de toate şi de peste tot, pe care, dacă aş fi fost mai prevăzător, ar fi trebuit să le notez, să le ţin minte şi acum să le fi păstrat. Dar se risipiră şi ele, ca atîtea.
Cu cît trecea timpul, apăruseră proiectele irealiste ori baroce. Într-un rînd, Ioan îmi propuse, fără a se juca, să fac studiile, literare bineînţeles, la Paris, începînd din anul următor ori să rămîn acolo chiar de atunci şi să continui, devenind bacalaureat. Vremea trecuse însă şi trebuia să mă întorc acasă. Cînd am plecat din Paris, vara era pe sfîrşite. Mirea îmi dăduse cîteva scrisori către „prieteni din Bucureşti“ care urmau „să mă ajute“ să public cîte ceva, poate chiar o carte, deşi eu detestam astfel de proptele şi nu puneam cine ştie ce preţ. El însă se iluziona. Dar, ajungînd la Bucureşti şi căutîndu-i pe „prieteni“, după destulă vreme, se dovedi că avusesem dreptate. Nici măcar nu apucasem să închei cum se cade vreo convorbire la telefon căci ea se sfîrşea cu grăbire şi dezinteres, de parcă aş fi fost mesagerul ciumei. Astfel încît îmi văzusem de treburile mele, fără să încerc nici o deziluzie.
Cîteodată, dar nu prea rar, mai primeam de la Ioan cîte un pachet cu cărţi şi reviste, „tăieturi“ dintre cele mai diverse din ziare, de obicei româneşti ori comunicînd „temă românească“, şi cataloage de expoziţii unde expunea, uneori, cu succes, cred, dacă ar fi fost să mă orientez după „citate“ şi „nume“. Acestea însă începuseră, de la o vreme încoace, să fie din ce în ce mai puţine. Cînd nici nu mă mai aşteptam, într-o vară, poate în 1973, îmi ajunse în mînă un colet ce conţinea o scrisoare scurtă şi cele două volume din „Noaptea de Sînziene“ de Mircea Eliade. Nu uitase că, auzind despre ea, aş fi vrut s-o citesc. Scrisoarea insista în a mă convinge că romanul vine chiar de la Eliade, că el ar fi doar un comisionar şi că Eliade însuşi, aflînd despre dorinţa arzătoare ce avusesem de a-l întîlni, se gîndise să mi-l dăruiască; am vrut să cred că nu-i, ceea ce credeam de fapt, o simplă istorie pioasă deşi amabilitatea ce mi-o arătă savantul, mai tîrziu, în scrisorile ce-mi trimisese, ar fi putut să se explice, măcar în parte, şi prin această legătură.
Anii treceau şi Mirea, în scrisori tot mai scurte şi parcă tot mai obosite, mai aducea vorba rareori despre „studiile“ mele la Paris, apoi, cînd le încheiasem deja la Bucureşti, despre o „specializare“ sau o „călătorie“. În cîteva rînduri îmi destinase cîte un desen, o guaşă ori un „creion“, ce primeam cu religiozitate şi mă bucurau. Nu-mi ajunsese, din nefericire, un pachet ce conţinea cîteva zeci de desene, de dimensiuni mici, care se rătăciră ajungînd, înainte de a mi se da, în mîna unui colecţionar care le făcu uitate. Şi azi îmi vine „sîngele în cap“ de furie la gîndul că astfel de episoade fuseseră posibile iar eu nu mai am acum decît puţine lucruri care să-mi amintească fapta lui, în care cred sistematic şi, fiindcă ştiu că a fost mare, n-o voi lăsa pradă lipsei de memorie.
Cu vremea, totul intrase în orînduiala ce socoteam că mi se potriveşte şi, fără să-l uit, eliminasem total din socoteli ideea că „voi pleca“ prea curînd la Paris. Îi trimiteam şi eu cîte ceva din ceea ce scriam şi, într-un rînd, prin mai multe mîini, un studiu despre „Literatura basarabeană“, punînd ca iscălitură un alt nume spre a nu se identifica autorul. N-am ştiut niciodată ce s-a făcut cu el deşi credeam că apăruse undeva, cîndva; şi nu mă înşelasem. Prin 1975, ori poate ceva mai tîrziu, îmi veni de la Paris o carte destul de groasă, pe care o publicase recent. Se chema „Calea pietrelor“ şi conţinea poezii. Uimirea ce mă cuprinsese începu să crească de îndată ce mă apucasem să le citesc. Aveau o muzicalitate fenomenală în felul lor neobişnuit de a potrivi vorbele astfel încît reformulau un folklor imaginar, o epură de etnologie şi un extract de viaţă arhaică fără vîrstă, încît mă hotărîsem să le cercetez mai îndeaproape. La drept vorbind, poezie mai scrisese şi chiar publicase demult, cred că să şi fost vreo patruzeci de ani de atunci; îi apăruse chiar şi un volum, intitulat „Dus cu morţii“, pe care, găsindu-l la Biblioteca Academiei fără a se fi clasificat la „Fondul special“, îl citisem cu aceeaşi uimire, întărită, în fine, acum. Vedeam încă o dată opera stingheră, parcă într-un Purgatoriu nesfîrşit şi definitiv, unde existînd de fapt, nu există căci nu se ia în seamă, se uită, se lasă deoparte ori se ucide. Începuse să semene totul cu soarta lui Pius Servien şi ideea că astfel de erori ar putea să nu fie doar hazard ci o maladie, asemănătoare cu ciuma, o ciumă a Keremului, îmi crease, încă o dată, dorinţa de a îndrepta. Nici nu mai ţin minte cu precizie, dar cred că era în 1977, cînd m-am hotărît să scriu „un studiu“, adică, de fapt, un soi de articol extins ca de „istorie literară“ şi să descriu poezia lui Mirea astfel încît să rezulte, încă de pe atunci, o efigie verosimilă şi să se facă un pas, să se aşeze o fundaţie. Îl trimisesem, iarăşi, prin mai multe mîini şi el îl primise uluit, cum îmi spuse mai tîrziu, şi îl publicase în Canada, în „Cuvântul Românesc“. Nu-l mai am, din păcate, şi oricîte eforturi am făcut, cerînd, mai ales acum, ajutor în dreapta şi în stînga ca să obţin o xerocopie măcar, nu reuşii s-o obţin; alt „manuscris pierdut“ cu soarta lui aproape nedesluşită.
Aşa cum stăteau orînduite toate atunci, părea că nu se mai poate schimba nimic iar sentimentul că eu – aici şi Mirea – acolo, comunicînd, pe cît era cu putinţă, cu o oarecare continuitate, crea un gen de seninătate şi nu mă tulbura prea afară din cale. Esenţial mi se părea că el există undeva şi mă mulţumeam cu acest gînd ce se putea dovedi că este adevărat.
Dar, pe neaşteptate, pe la începutul lui 1979, apăru ipoteza de a pleca, totuşi, la Paris spre a face, în jargonul administrativ, un fel de „cursuri de specializare“ în literatura comparată, pe care Ioan le putuse obţine pe seama mea. Vestea îmi venise printr-un mesager şi am întîmpinat-o cu bucurie căci ideea de a-l revedea pe Mirea se adăuga dorinţei de a găsi cărţi şi surse despre Pius Servien, altele decît aici, o temă ce mă obsedase. Contrar aşteptărilor, nu Parisul mă interesa, întîi de toate. Cu cît mă apropiam de Gare de l’Est, în acel început de vară ale cărui reliefuri, iluminate acum de soarele trist şi fără viaţă al memoriei, mi le amintesc perfect, începuse să mă tulbure ideea că nu mă voi mai întoarce şi că s-ar putea să rămîn definitiv la Paris. Era, la drept vorbind, o temă inevitabilă şi mi se părea cu desăvîrşire exclus ca să nu se fi pus în balanţă şi această soluţie. Priveam, fără ţintă, pe fereastra vagonului de tren, de unde nu se distingea în noapte decît rareori cîte o lumină, şi îmi veneau în minte episoade diverse, ca de covor cu flori destrămat. „Domnul Dinu“ la Potenza, vorbind despre casa de la Toporu, de lîngă balta cu stufăriş ce i se părea „Edenul“; Ioan pronunţînd, cu vocea şoptită, pe lîngă Luxembourg, cuvîntul cel rău: „metec“; scrisorile lui Paul Lahovary, ce primisem de mai demult; cărţile lui Servien prăfuite în biblioteci uitate, la Bucureşti şi la Paris. Dar mai întîi de toate cred că această imagine se întipărise cel mai puternic: soarta lui, de om de nicăieri, peste a cărui faptă, oricît ar fi fost de mare, dansa hohotind, cu bucuria deşertăciunii triumfătoare, Moartea definitivă.
Şi apoi socoteam că ajunsesem deja scriitor. Îmi amintesc această expresie, ce mi se pare naivă azi, dar posibilă atunci în acea mîndrie asemănătoare cu ideea unui călugăr de a deveni episcop. Într-un anumit fel, aşa era, pesemne. Mi se pusese dinainte Evanghelia deschisă cu faţa în jos, un „fel de Evanghelie“, la drept vorbind. Oricît aş fi fost de tînăr şi oricît de ne-lămurit, aveam temele mele intelectuale, obiectivele croite într-un anumit mod şi, poate, şi o misiune ce doar intuiam pe atunci iar acestea nu s-ar fi putut depune piatră pe piatră, ca să ajungă la o faptă de „Om mare“ altfel decît se rînduise nu se ştie cînd şi de ce. Şi mai era şi limba, în felul ei indefinit, anterior gîndului articulat, care mă vorbea, organizînd abia mai apoi potrivelile de sunete cu imaterialul memoriei unde rămăseseră, decantate, rezultate din senzaţii, urme. Urme nenumărate.
Ştiam cu precizie, cînd am ajuns în Rue de la Sablière, că am să mă întorc acasă şi trebuia să-i spun aceasta, încă de la început, lui Mirea. Ceea ce a urmat îmi arătă că avusesem gîndul-bun.
Ioan mă aşteptase la capătul scării, în uşă, la ultimul etaj. Părea bolnav şi îmbătrînise, parcă îmbătrînise chiar mai mult decît mi s-ar fi părut posibil în doar opt ani, ce trecuseră ca un vis de cînd nu ne mai întîlnisem. Pe-atunci, prea neînţelegător, nu aflasem că, în marele mister care ne conduce, anii se adună mai repede cînd sînt mulţi şi lasă urme mai adînci, începînd dintr-o clipă ce nu se defineşte căci nu se ştie. Şi bătrîneţea vine într-o dimineaţă, cînd o descoperi uitîndu-te în oglindă şi observi cu spaimă că eşti altcineva. Mă îmbrăţişase într-un fel straniu, pe care nu-l pot descrie în cuvinte căci face parte dintre acele gesturi care se trăiesc doar şi se ţin minte definitiv, potrivindu-se în memorie ca să aducă doar durerea atunci cînd nu mai sînt posibile; ele nu se pot traduce în nimic, nici măcar în muzică.
De fapt, se schimbaseră toate. El nu mai locuia decît în apartamentul „de sus“ şi atelierul mitic, fără vîrstă de lîngă uşa de la intrare dispăruse. Lucra puţin, mai mult scria, picta şi mai puţin şi nu vorbea decît pe departe despre expoziţii ori albume. Cred că erau puţine şi rare, dacă nu cumva nu mai erau deloc. Un aer de destrămare, ca o boală neperceptibilă ce se transmite prin nevăzut, începuse parcă să se simtă deşi toate îmi apăreau ca fiind la locul lor, de fapt cum le ştiam. Doar Ioan era bolnav, atît de bolnav încît, cînd coboram, arareori, să ne plimbăm cîţiva paşi, nu mulţi, pe lîngă casă, trebuia să nu uite aparatul de oxigen. Nu mai puteam merge nicăieri, păşind alene împreună, parcă fără ţintă, cum făceam altădată, şi nici eu nu mai îmi simţeam freamătul de fiară tînără ce iese la vînătoare. Îl simţisem demult, cînd fusesem prima dată la Paris. Acum îmi făcea bine că stau pe lîngă Mirea şi aş fi vrut doar, dacă ar fi fost potrivit, să-l întîlnesc pe Mircea Eliade. Dar, din nefericire, Eliade nu se afla în Paris căci, de obicei, abia în miezul verii venea în Europa, unde stătea puţin, poate nici o lună, cînd „avea conferinţe“ pe continent. Şi totuşi, deşi era evident că aceasta trebuia să fie realitatea, am ajuns într-o zi, coborînd dinspre Sacré-Coeur, în Montmartre, în Place Charles Dullin, unde, la numărul 4, locuia peste vară. Îmi amintesc ca printr-o ceaţă profundă faţada casei cu, cred, un etaj cu balcon, unde se afla apartamentul unde trăgea şi biblioteca de vacanţă. Storurile erau lăsate la ferestre şi acolo părea că nu locuieşte nimeni, o imagine ce m-a înfiorat.
Poate că acea nelinişte nedesluşită – ca şi cum aş fi aflat că acolo nu va mai veni nimeni, niciodată – apăruse pe nesimţite, privind în fiecare zi pe Ioan. Rămînea mult, scriind, în odaia lui, ceva, un „ceva“ despre care nu voia să vorbească. Dar lucra chinuitor. Zilele ce veniră nu aduseră nimic esenţial, în aparenţă, trecînd aproape anonime. Eu mă duceam pe unde aveam de mers, Doamna Marcela – la Muzeul de Numismatică iar Mirea rămînea acasă, în atelier, scriind aproape impenitent, într-o manieră care aproape că mă înfricoşa. Să fi presimţit că nu mai e timp, că totul trebuie încheiat într-un fel ca să nu se lase ca şi cum s-ar lăsa în drum? Nu-mi pot da seama dar ştiu că era magul ostenit. Îl priveam cu fascinaţie, ca pe un ghicitor care înţelege fără să arate. Ştiuse de dinainte că voi pleca înapoi, în cele din urmă, şi nici măcar nu căutase motive spre a mă pricepe căci, de fapt, cred că le presimţise şi ar fi fost inutil să le descurcăm. Acum vorbeam mai mult, fiindcă nu mai ieşeam decît prea puţin şi doar pentru „a lua aer“, o formulă ce îmi apare, acum cînd o scriu, aproape deznădăjduită. Vorbeam, deci, nopţile, mai ales, pînă tîrziu, în odaia aproape goală, mobilată sumar ca şi cum ar fi arătat golurile, spaţiul vid, nimicul ce atrage. Cuvintele încercau să-l acopere şi adeseori reuşeau. Dar ceea ce îl acoperea mi se păruse că este prezenţa lui Ioan.
Era în el ceva care, adormit de obicei, se trezea deodată în mijlocul unei fraze oarecari şi cînd, fără a se anunţa, se pornea să dezvăluie potopuri de senzaţii, de amintiri, scene poate imaginate, din alte vremuri ori din alte vieţi; un epos ce intersecta viaţa, o poveste ce apărea din infinit. Îmi dădea impresia că, fără a-mi fi spus, mă alese ca să-mi transmită şi în felul lui enigmatic ajunsese să-mi spună, totuşi, ceea ce poate că şi el, în alt mod şi la altă vreme, fusese rînduit să primească pentru a lăsa, înainte de încheiere, altcuiva care, primind, să lase cui va socoti de cuviinţă. Cu cît mă gîndesc mai intens încep să fiu încredinţat că acest ştiut, ce nu-l pot dezvolta ca să-l povestesc căci are un aspect de hieroglifă de unde nici o linie nu trebuie să lipsească, mi l-a dat, punîndu-mi parcă mîna pe creştet ca să-mi deschidă ochiul.
Cînd se încheiase totul, ne-am despărţit şi am plecat la Bucureşti fără să-mi dau seama atunci, dar înţelegînd abia acum, că mă schimbasem iremediabil. Cîţiva ani ne-am mai scris rareori, fără un scop precis şi, într-o zi din nu ştiu ce an, s-a aflat că nu mai este. Dar nu am crezut, nu puteam să cred. Pentru mine, nici unul dintre cei ce mă povăţuiseră nu putea să moară căci nu le simţeam lipsa fizică, prezenţa dispărută. Gîndul că nimic nu se poate schimba şi că din cerul meu sufletesc nu se clinteşte nici o stea era mai puternic şi biruia de fiecare dată. Cărţile lor le aflam în bibliotecă, tabloul îl priveam, scrisorile existau şi mă încăpăţînam să-mi imaginez că ar fi putut să fie scrise ieri. Era destul să-i ştiu şi să-i pomenesc, aşa cum pomeneşti pe cineva plecat departe, doar pentru o vreme: o lume de lumini senine, calme, neclătinate.
Dar ziua cînd mi-am dat seama că totul e o iluzie, nu se poate descrie. Nicăieri nu mai întîlneam nimic, nici o urmă, nici un ecou cît de subţire, nici un semn oricît de mărunt care să fie un reazem ca să încep să regăsesc ceva şi, dacă aş fi avut noroc, să reconstruiesc măcar pentru o secundă. Uitarea se aşternuse pretutindeni, ca un strat de cenuşă peste toate timpurile ce fuseseră vreodată, în urma unui dezastru universal. Cuvintele nu au venit, apoi, decît tîrziu, chinuite şi ele cînd au venit, şi înlăcrimate. Amintire dureroasă, ca o muzică nesfîrşită, ce răsună continuu, chinuitoare şi ea. Plîns de vioară pe o singură coardă, „Oboi de iubire“; sunet trist de corn, sfîşietor, ce se aude mai încet, tot mai încet. Şi-apoi, nimic.
răspuns, alături de cărţi şi reviste printre din cele patru zări. între ele, Almăjana, editată de poetul Iosif Băcilă, într-o comună din Banat; o revistă eminentă, animată de un brav intelectual ce parcă apăruse din prozele lui Slavici. Răsfoind-o cu plăcere (căci însăşi ideea că astfel de alcătuiri sînt posibile dă un sentiment de încredere că nu este totul pierdut), am remarcat, aproape fără să-mi dau seama, un „text” de Alexandru Nemoianu. îl zic „text” fiindcă nu am un alt cuvînt: era o mixtură de memorie ieşită din miracol, de fantasmă de veac arhaic şi de eseu distins, compus cu o clasicitate în stil ce impresiona. „Mînă Mare”! Cine să fi fost autorul? Am aflat detali dintr-o notă bibliografică şi, astfel, mi-am dat seama că, de fapt, „textul” era un fragment dintr-o carte apărută cu ceva timp în urmă, la Cluj-Napoca, în editura „Limes.” Denumirea („Limes” mi-a plăcut căci îmi evoca o celebră revistă de antropologie culturală, şi am cerut, prin fax, să mi se trimită, cu plată ramburs, cărţile acestui autor cu ţinută şocantă. Peste puţine zile le-am şi primit, anunţate printr-un mesaj telefonic transmis de Mircea Petean, directorul editurii, un poet cu fineţe, a cărui lirică o preţuisem îincă în anii ‘80 şi o preţuiesc şi azi, poate mai mult chiar după ce am citit cîteva din cărţile noi. Cărţile lui Alexandru Nemoianu, două la număr, arătau elegant sobru, fără excesul coloristic cu aspect monden ce se cultivă azi în mod maniacal. Spuneau şi în acest fel ceva, un „ceva” subliminal. Şi titlurile („Tărîmuri” şi „întîmplări şi vise”) aveau un aer de semi-enigmă, aproape sud-american deci arhaic şi, probabil, originar. Le-am citit imediat, într-o noapte şi, către dimineaţă, cînd te încheiasem, m-am hotărît să-l caut pe autor şi să-i scriu în America, destăinuindu-i emoţia ce o încercasem. Era o proză (sau o eseistică) de o uimitoare distincţie, ce am întîlnit rarissim şi pe care nu aş putea-o compart cu altceva ce i-ar fi putut semăna măcar pe departe, la noi, în literatura română. Dar, „diferită” adică singulară, această creaţie nu avea nimic „modern”, în sens negativ şi nimic americănesc. Era ceva ca o apariţie bizară, poate barocă: dar, în orice caz, de neuitat.
„Patriarhul ardelean“ este o carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune mai pe scurt, şi formulat emblematic, „Pomenirea Părinţilor“. Locul lui Raoul Şorban în această evocare colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate mai potrivit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai stăruitor odată cu vremurile nedesluşite ce vor veni, un adevărat „Părinte al Patriei“. 
_________________________
_________________________